Nu conține maturi.
Amu fără prostologii cum să te isprăvești cu lumea. Uneori noi sînguri cu noi ne confruntăm și din păcate nu tot timpul învingem. Așa, să ne gândim cu ce ne confruntăm? Simplu. Cu toate calitățile noastre negative. Confruntăm mintea noastră bolnavă uneori. Confruntăm unele dorințe. Confruntăm frica.
Pentru ce? Pentru cine? Să ne schimbăm pentru cineva? Oare noi dorim să ne schimbăm pentru noi însăși? Nouă nu ne place cum suntem, sau nu ne place cum lumea ne privește?
Asta îs numai întrebări, care deloc nu reflectă adevărul. Dar care ar fi totuși adevărul? Oarecare care nu ar fi adevărul, eu știu un lucru - m-am săturat să ascund unele calități ale mele. Pentru mine, sau pentru altcineva, oricare nu ar fi motivul, eu asta o făceam, și nu cred că sunt unicul.
Da-ți să vă spun un caz. Eu ieri seara la un fum de țigară mi l-am reamintit, sluceaina. Hatea nu chiar sluceaina, mai mult au stat la bază evenimentele ce mă înconjurau la moment.
Mai pe scurt era o fată. Totul se întămplă încă în școala medie, prin clasa a 8. A fost demult. Fiind într-o statură cu dânsa, eu des nimeream într-o pereche în timpul dansului. Ah da, eu când am învățat în școala medie, eram într-o clasă cu înclinații coregrafice. Fata nu chiar era indiferentă față de mine. Asta nu numai eu observasem, ci practic toată clasa. Pe mine lumea mă respectau numai din motivul cela că eu cu toți găseam limbă comună. Eu eram foarte prietenos față de restul și tot timpul fugeam de la conflict. Tot timpul cînd simțeam că situația merge spre un conflict, eu aveam darul de al ocoli, și de a face ceva mai neobișnuit, și nici urmă nu rămânea din conflict. Mai pe scurt, toți știau de lucru că fata nu chiar este indifirentă față de mine. Da eu asta cunoșteam, da - eu suportam. Era greu. Dap niș nu mă compurtam cu dânsa așa cum ar face un alt kaziol (pînă când nu știu tot sensul acestui cuvînt, dar este un termen însușit de la tribul femeiesc). Mai pe scurt, la caz. Era o fată ușuratică. Tot timpul privea cu ochelarii roz lumea. Nu era proasta. Da nici frumoasă. Și iată că intr-o dimineață, cănd eram la repetiții, evident intr-o pereche cu dânsa, în sală se facu liniște brusc.
Eu cred că pentru prima dată am aflat senzația asta când vrei să omori un om. Amu o am mai des. În timp ce repetam o mișcare în grup unde toate prerechile trebuie să formeze un cerc strîns, sunase mobilul profesoarei. Și normal că a răspuns. Și normal că toți știu cum îi asta. Srazu gălăgie și vseo takoe, fiecare vb în gură mare cu cine îi vine pe plac. Fata a început a vorbi cu mine, și normal. Dar asta nu însamnă că nie tare ni era pe plac sa discut cu dânsa, evident. Totul așa repede s-a întămplat că nici nu mai țin minte despre ce noi am început să ne sporim. Era cacbă în glumă. Nimic serios. Să privesc la moment așa o scenă dintr-o parte, mai mult sămăna a o sfada dintre nou-căsătoriți. Și tot așa sporind, se termină istoria cu ceea că ea mă lovește cu palma peste față. Așa în glumă. Liniște mortală. Aș f**e și eu una, așa în glumă. Dar n-am făcut-o, sunt mai presus de asta - să bat o femeie. Cu toate că în ziua de azi femeile vor egalitate, așă că deam asta nu prezintă o limită pentru mine la moment. După ce toată clasa se holbau la noi, mai degrabă la mine, ca să vadă reacția mea după o pauză credețimă ca destul de lungă. Undeva vreo 15+ secunde eu prosta mă uitam in ochii ei, și restul se uitau la mine. După primile 5 secunde zâmbetul dispăruse de pe fața ei, cred că și-a dat seama de toată seriozitatea cazului. Peste vreo 10 sec profesoara terminase de vb, fiind și ea de față și analizând in timpul convorbirii totul ce se petrece în sală. Pune telefonul pe pian, întră în mijlocul cercului și se uită la ea șii spune cu un ton foarte liniștit și oleacă... nici nu știu cum să descriu tonalitatea ei. Îi spune:
"- Pentru un bărbat, pălmuirea peste față, indifirent de caz sau situație, este unul din acele lucruri care doboară jos o demnitate, mai ales dacă este făcută în public.”
Șii drept, eu nici nu știu câte sentimente pe mine mă umpleau atunci la moment. Doar știu că erau suficiente de a omorâ un om, așa cum am menționat mai sus. Din păcate nici nu știu despre dînsa cum se simțea. Știți de ce? Deoarece eu după cazul cela nu am mai vorbit cu ea până în prezent. Singura excepție a fost atunci cînd ea incerca să-și ceară iertare la sfârșitul orei de dans, unde eu i-am răspuns doar: ”- Nici mama mea niciodată nu și-a permis să mă pălmuiască pe mine sau pe tatăl meu.” Și normal că aici s-au terminat orice gen de relații. Era unica persoană pe care nici nu vroiam să o văd, nici acum nu prea am dorința.
Până într-atât de tare o urăsc că nici la întîlnirea cu absolvenții prin clasele a 10-12, măcar vreo salutare să-i transmis. Doar câteva priviri. Iată așa.
Mai înainte eram mai copil. Mai înainte pentru așa un fleac (așa cred că consideră mulți din cei ce citesc), eu până în prezent nu am iertat. Dar acum ci? Acum eu pe oricine iert, numai dacă o face asta plăcut, sau dacă nu mi-ar fi rentabil și mie. Acum se mai pune o întrebare, totuși cu ce ne confruntăm? Ne confruntăm cu calitățile noastre negative? Pentru ce o facem noi asta? Pentru noi înșine? Sigur?
Gata, m-am săturat să mă schimb după societate. Să se mai schimbe societatea după mine.
Viața nu este doar o șosea ce merge strict înainte. De fapt șoseaua asta are forte multe intersecții. Și doar noi alegem când să întoarcem la drapta sau la stînga.
Dar odată cum am încârnit, noi trebuie să realizăm faptul că deacum punctul de destinație va fi altul...
